Calculatorul sub lupã
  1.1 Prezentare generalã...
   1.2 ...si în detaliu
-                  - monitorul
-                  - procesorul
-                  - placa de bazã
-                  - chipset-ul
-                  - SIMM-ul
-                  - Hard-Disk-ul
-                  - placa video
-                  - imprimanta
-                  - fax-modem-ul
-                  - CD-ROM-ul
-                  - scanner-ul
-                  - placa de sunet
-                  - unitãti backup
-                  - placa de capturã video

1.1.PREZENTARE GENERALÃ …
Componentele unui calculator sunt în cea mai mare parte comune pentru marea majoritate a calculatoarelor, acestea putând fi extinse între limite, pânã nu demult, foarte greu de imaginat.
Sã vedem ce contine o astfel de configuratie minimalã (entry-level system), necesarã si suficientã pentru buna functionare a unui calculator.
: Monitorul (sau display-ul) - dispozitivul pe care utilizatorul poate vizualiza în mod dinamic informatiile.
: Tastatura si mouse-ul - prin care informatiile (date sau comenzi) pot fi introduse în calculator.
: Unitatea Centrala - partea cea mai complexã a calculatorului;
Din ce se compune aceasta din urmã?
: Microprocesorul - "creierul " calculatorului - este un circuit integrat ale cãrui functii sunt extrem de complexe, începând cu prelucrãri aritmetice si logice ale informatiei, stocarea temporarã a acestora si continuând cu coordonarea tuturor celorlaltor componente. Tendinta generala este ca microprocesorul sã fie cât mai mult degrevat de aceastã ultimã functie, creându-se circuite specializate pentru aceasta.
: Memoria internã (RAM) - este memoria în care se încarcã programele lansate în executie la un moment dat, precum si datele prelucrate de acestea. La oprirea calculatorului aceasta îsi pierde continutul.
: Placa de bazã (motherboard) - contine soclul în care se monteazã microprocesorul, soclurile pentru memoria RAM, memoria cache externã, controller-ele pentru unitãtile de memorie externã (FDD si HDD), interfata pentru porturile de comunicatie serialã si paralelã, chip-urile care controleazã bus-urile ISA si PCI, precum si BIOS-ul.
: Memoria externã - este folositã în stocarea permanentã a informatiei (date si programe), folosind pentru aceasta un mediu magnetic (în cazul floppy-disk-ului sau al discului flexibil, suportul este un disc de celuloid, iar în cazul hard disk-ului - discul dur, suportul fiind format din unul sau mai multe discuri metalice).
: FDD-ul are o capacitate de stocare mai micã, valoarea uzualã fiind de 1.44 MB. Principala caracteristicã a acestui dispozitiv o constituie amovibilitatea mediului de stocare (adicã, posibilitatea de a fi transportat doar suportul informatiei în scopul transferãrii sau arhivãrii acestor informatii).
În ultimii ani s-au afirmat câteva standarde noi: 2.88 MB la IBM, 120 MB, sustinut de Compaq, si 100 MB lansat de IOMEGA, varianta cea mai rãspanditã în acest moment.
: HDD-ul are o capacitate de stocare mult mai mare, valoarea uzualã fiind la ora actualã de ordinul gigaoctetilor. În acest dispozitiv sunt stocate toate programele precum si majoritatea datelor utilizate, indiferent cã ele reprezintã text, numere, grafice, sunete, animatii sau filme.
: Carcasa, bineînteles, este cea care "tine" laolaltã toate componentele. Ea contine toate accesoriile necesare pentru a permite montarea celorlaltor componente în interiorul ei, precum si sursa de alimentare a calculatorului.
: Interfata graficã, denumitã uzual VGA sau SuperVGA, de la un standard impus cu multã vreme în urmã, este dispozitivul care tranformã informatiile manipulate de calculator în semnale compatibile cu monitorul în scopul creãrii de imagini pe acesta. Modele din ce în ce mai evoluate ale zilelor noastre contin un procesor de imagine ce degreveazã microprocesorul central de sarcina prelucrãrii informatiei grafice ce va apare pe monitor. Este asa numitul accelerator. Tot pe ea se aflã memoria video, cea care retine aceste informatii pânã când monitorul este capabil sã le afiseze.
Poate nu o sã credeti, dar cam atât contine fizic un calculator uzual.
Doriti sã folositi, în viitor, alte device-uri (dispozitive)
alãturi de cele prezentate mai sus în calculatorul dvs.?
: Cel mai rãspândit la ora actualã în lumea calculatoarelor si totodata indispensabil este CD-ROM drive-ul, cititorul de compact discuri. Aceste dispozitive pot citi CD-urile audio, dar adevãrata lor aplicatie o constituie citirea de CD-ROM-uri, discuri asemãnãtoare ca mãrime si principii de stocare a informatiei cu cele audio, dar care contin în loc de sunet, date.
: Unitãtile de backup sunt medii de stocare a datelor. Acestea sunt folosite pentru crearea copiilor de sigurantã.
: Placa de sunet permite redarea fisierelor audio din jocuri sau alte aplicatii. Folosit cu un CD-ROM si boxe audio, permite transformarea calculatorului Dvs. într-o veritabilã combinã muzicalã.
: Fax-modem-ul înlocuieste cu succes functiile unui fax de birou permitând si utilizarea lui ca robot telefonic, sau conectarea calculatorului la serviciile Internet. Pentru a transpune faxurile receptionate pe hârtie, este necesarã si o imprimantã, iar pentru preluarea documentelor de pe hârtie, un scanner. Pentru faxuri conectarea se face la un port serial.
: Plãcile de retea sunt folosite în realizarea retelelor de calculatoare. Cu ajutorul retelelor se realizeazã o cooperare între calculatoare (se permite folosirea în comun a resurselor, de exemplu a unei imprimante).
: Joystick-ul poate fi folosit cu succes în mãrirea confortului utilizatorului de jocuri pe calculator. Necesitã un port special pentru joystick, existent la ora actualã pe majoritatea calculatoarelor echipate multimedia.
: Mult mai popularã este imprimanta, dispozitivul folosit pentru a tipãri pe hârtie informatiile dorite. Modelele uzuale folosesc tehnologia matricialã (o matrice de ace care percuteazã o bandã tusatã pentru a imprima prin puncte hârtia), tehnologia jetului de cernealã (un jet de picãturi de cernealã foarte fine sunt dirijate spre hârtie sub presiunea unui efect termic de dilatare sau a unuia piezoelectric), sau tehnologia laser (care foloseste pentru imprimare o pulbere finã de grafit, numitã toner).
: Plotter-ul poate transpune desene tehnice pe hârtie format A0 sau A1. Necesitã cablu de conectare la portul paralel al calculatorului.
: Tableta graficã este utilã în aplicatii de genul AUTOCAD, sau pentru desenatori si graficieni în editarea lucrãrilor acestora, sub programe dedicate, unde este totusi nevoie de o pensulã "digitalã". Se conecteazã la un port serial al calculatorului.
: Scanner-ul poate fi util în transpunerea si editarea imaginilor de pe hârtie, în fisiere speciale, pe calculator. Aceste fisiere pot fi convertite în fisiere text (recunoastere de text) sau pot fi modificate (prelucrare imagini grafice). Pentru conectare este însotit de interfata aferentã, sau se poate conecta la portul paralel, în functie de model.
:DVD-ul (Digital Versatile Disk)

1.2...…SI ÎN DETALIU

MONITORUL
Pornind de la un simplu afisaj, pe care se puteau urmãri liniile de comandã si, eventual, rãspunsurile la acestea (în cazul în care nu erau direct tipãrite), terminalul video a cunoscut o evolutie permanentã, trecând prin mai multe stadii, atât în ceea ce priveste tehnologia de fabricare, cât si performantele oferite, drumul parcurs fiind unul ascendent. Astfel, standardele video care s-au succedat de-a lungul evolutiei tehnicii de calcul au fost: MDA (Monochrome Display Adapter), CGA (Color Graphics Adapter), EGA (Enhanced Graphics Adapter), VGA (Video Graphics Array) si SVGA (Super Video Graphics Array).
Odatã cu standardul VGA s-a trecut la un sistem analogic (anterior se folosea unul numeric), pentru obtinerea culorilor, fiecare culoare putând fi afisatã la diferite niveluri de intensitate si, în consecintã, reusindu-se obtinerea a milioane de nuante posibile (cazul SVGA). Astãzi, toate monitoarele acceptã standardul SVGA, existând însã o compatibilitate de sus în jos pentru programele ce erau rulate în MDA, CGA sau EGA (programele, jocurile de sub DOS).
Modalitatea de fabricatie cu rãspândirea cea mai mare este aceea bazatã pe tubul catodic (CRT - Cathodic Ray Tube), folositã si în cazul televizoarelor. Astfel, componenta de bazã, tubul catodic, constã într-o incintã vidatã, din sticlã, la o extremitate aflându-se un tun de electroni, iar la cealaltã un ecran pe care este depus un strat de fosfor. Electronii emisi sunt accelerati si directionati prin intermediul câmpurilor magnetice produse de bobinele de deflexie si control. Din impactul asupra materialului de pe suprafata ecranului rezultã lumina necesarã formãrii imaginii. Persistenta acesteia are însã un timp limitat, astfel cã trebuie reluatã bombardarea cu electroni a ecranului. Cursa fasciculului de electroni pe suprafata ecranului este de la stânga la dreapta si de sus în jos, parametrul ce descrie viteza de parcurgere a dimensiunii orizontale numindu-se frecventa de baleiere orizontalã, iar cel corespunzãtor explorãrii întregului ecran pe verticalã fiind frecventa de baleiere verticalã (sau de reîmprospãtare <refresh>). O vitezã micã de reîmprospãtare duce la un tremur neplãcut al imaginii, recomandatã fiind alegerea unui monitor care sã accepte o limitã superioarã a acestor frecvente cât mai mare (ex. monitoarele SONY de 15" într-o rezolutie de 640x480 oferã o frecventã maximã de refresh de 120 Hz), media fiind în jurul a 70Hz. Trebuie semnalat aici faptul cã adaptorul video, sau cardul video, prezent în calculator si responsabil de furnizarea semnalului pentru monitor, poate oferi frecvente de refresh superioare celor suportate de anumite monitoare, aceasta ducând la pierderea imaginii sau chiar la defectare.
În perioada de început a calculatoarelor personale, monitoarele erau de obicei monocrome, trecându-se rapid la înlocuirea lor cu monitoarele color. Structura internã diferã prin faptul cã cele monocrome (nu neaparat alb-negru) au un unic tun de electroni, luminoforul ecranului fiind de un singur tip, spre deosebire de cele color, unde se folosesc trei tunuri, suprafata internã a ecranului prezentând grupuri de trei luminofori (rosu, verde si albastru), activate de tunurile corespunzãtoare. Prin combinatia acestor culori primare se obtin toate celelalte nuante.
   O departajare între monitoare se mai poate face pe baza formei ecranului pe care-l posedã. Astfel, ecranele comune sunt curbe (calotã sfericã), fiind similare celor de la televizoare. Tendinta generalã, însã, manifestatã si de utilizatorii de calculatoare personale, este spre suprafata platã, eliminându-se astfel reflexiile obositoare pentru ochi. Un exemplu demn de remarcat în acest sens este tubul TRINITRON (conceptie SONY) care, pe lângã suprafata platã, prezintã si o tehnologie specialã de fabricatie cu rezultate notabile în calitatea si precizia imaginii.
   O caracteristicã importantã a monitoarelor este rezolutia sau, altfel spus, numãrul de elemente de imagine ce pot fi redate (un element de imagine se numeste pixel). Prin cresterea numãrului de pixeli se mãreste fidelitatea exprimãrii unei imagini (în SVGA rezolutia de lucru obisnuitã în aplicatii grafice este 1024x768). Datoritã diferentei existente între monitoarele color si cele monocrome (luminofor, respectiv grup de luminofori), s-a introdus un alt parametru, dot pitch (distanta între puncte), constând în distanta mãsurabilã în milimetri între triadele de luminofori. Cu cât aceasta este mai scazutã, cu atât imaginea este mai precisã (este recomandatã o distantã sub 0,28mm pentru monitoarele de 14'', 15'' si sub 0,31mm pentru cele mai mari).
   Explorarea de cãtre fascicolului de electroni a ecranelor monitoarelor poate fi fãcutã în douã moduri, neîntretesut (non-interlaced sau NI) si întretesut (interlaced). Primul caz constã în faptul cã fascicolul de electroni parcurge ecranul linie cu linie într-o singurã trecere, în cel de-al doilea caz existând douã treceri sus - jos: prima datã liniile impare, apoi cele pare.
   Primul mod conduce la o calitate video mai bunã.
   O altã caracteristicã importantã a monitoarelor este dimensiunea (diagonala) tubului, mãsuratã de obicei în inch, cele mai rãspândite fiind valorile de 14, 15, 17 si 21 inch. De remarcat cã, în general, partea utilã este mai micã decât diagonala tubului. Diagonalele mari oferã o acuratete deosebitã a imaginii, detaliile fiind mult mai clare, lucru necesar în aplicatiile de prelucrare graficã sau în editarea de publicatii.
   Tendinta actualã este de a se produce monitoare cu o protectie maximã a utilizatorului la posibilele efecte ale câmpurilor electro-magnetice. Un standard general acceptat, care fixeazã valoarea emisiilor la un nivel lipsit de pericol, este acela stabilit de guvernul suedez în 1990 si cunoscut sub denumirea de MPR II. Relativ la aceasta, o siglã des folositã în documentatia monitoarelor este LR NI, cu semnificatia Low Radiation NonInterlaced (Radiatie scãzutã, Neîntretesut). Alte standarde de protectie foarte rãspândite sunt TCO95, TÜV.
   O facilitate adãugatã de curând monitoarelor, este aceea a comunicãrii cu card-ul video, asigurându-se astfel adaptarea semnalului video la disponibilitãtile monitorului (DDC-Display Data Channel).
   Nu se poate încheia fãrã a fi specificatã o categorie aparte de terminale video, aceea bazatã pe tehnologia cristalelor lichide LCD, folosite îndeosebi în domeniul laptop-urilor, având ca trãsãturã definitorie ecranul plat, consumul extrem de redus, coroborat însã si cu o strãlucire mai redusã, tehnica fiind continuu îmbunãtãtitã prin prisma avantajelor oferite (ergonomie prin dimensiuni reduse, precizie în afisare).

PROCESORUL
   În general, procesorul, sau Unitatea Centrala de Procesare, se compune din: registri interni, o unitate logicã si de calcul a numerelor întregi, o unitate de calcul în virgulã mobilã, legate între ele prin magistralele interne de date si de adrese. Rolul acestuia este de a executa calcule si de a procesa datele într-un sistem. De la aparitia lui 8086, în 1978, pânã astãzi, procesoarele au evoluat în mai multe etape, procesoarele deosebindu-se prin lãtimea magistralelor si a registrelor, frecventa de lucru si eficienta exploatãrii datã de complexitatea algoritmilor de calcul.
   Pentru a ne forma o idee despre performantele procesoarelor de astãzi, trebuie sã specificãm cã procesorul 8088 avea magistrala de date pe 8 biti, cea de adrese pe 20 biti, registrii interni pe 16 biti, iar o instructiune era executatã în 12 perioade de ceas. Intel, principalul producãtor de procesoare, a dublat performantele cel putin o datã la doi ani.    Procesorul 486 este de douã ori mai rapid decât un 386 la aceeasi frecventã, aceasta datorându-se urmãtoarelor caracteristici:
- timpul redus de executie al unei instructiuni care este de numai douã perioade de tact;
- are integratã o memorie imediatã de 8K (memorie cache internã), împreunã cu controlerul pentru aceasta; acest tip de memorie este o zonã de memorie foarte rapidã, încorporatã în procesor si are rolul de a pãstra o parte din seturile de instructiuni si de date cu care cipul lucreazã în mod curent;
- de asemenea modul de citire-scriere denumit burst (adicã "in salva"), care permite transferul unui bloc de 16 octeti în 5 perioade de tact;
- si coprocesorul matematic, care este pentru prima datã integrat în acelasi cip, lucrând sincron cu procesorul.
   Un salt substantial s-a produs cu a cincea generatie de cipuri lansatã de INTEL. Pentium-ul, realizat din 3.3 milioane de tranzistoare, contine douã magistrale de date, cu douã unitãti pentru numere întregi, si o unitate pentru virgula mobilã, ceea ce înseamnã cã poate prelucra simultan douã instructiuni. Dimensiunea memoriei cache interne se dubleazã la 16K (8K pentru instructiuni si 8K pentru date). Desi cipul Pentium are o magistralã pe 64 biti, pentru comunicatia cu sistemul, registrii lui interni sunt de 32 biti. Structura pipeline, care-i permite procesarea rapidã si în paralel a instructiunilor, este organizatã pe 5 nivele. Gama frecventelor pentru acest cip este 75-200MHz.
   PentiumPro reprezintã generatia a sasea si a apãrut la începutul anului 1995. Fatã de predecesorul sãu, contine douã pastile de siliciu: una continând procesorul principal, împreunã cu primul nivel de memorie cache, pe care sunt integrate peste 5,5milioane de tranzistoare, iar cealaltã adãposteste memoria cache secundarã, cu capacitate de 256K sau 512K, alcãtuitã din 15,5 milioane tranzistoare, respectiv 31 milioane tranzistoare. Varianta 512K este folositã pentru microprocesoarele destinate sistemelor multiprocesor. Pentru frecvente de pânã la 150 MHz s-a utilizat tehnologia de 0.6 microni, iar pentru 200MHz - 0.35 microni. Noua arhitecturã a microprocesorului PentiumPro permite interconectarea mai multor procesoare (2, 4 sau multiplu de 4). În noul procesor existã trei magistrale de date, care permit o prelucrare mai rapidã a acestora prin prelucrarea a trei instructiuni la fiecare tact. PentiumPro desface fiecare instructiune în mici segmente, pe care le prelucreazã într-o succesiune optimã din punct de vedere al timpului.    Procesorul opereazã cu acelasi set de instructiuni ca acela al procesoarelor apãrute înaintea lui. Modul de lucru al acestui procesor este denumit de producãtorul INTEL ca "executie dinamicã" si constã în combinarea a trei tehnici:
      1. prezicerea saltului
      2. analiza fluxului de date
      3. executie speculativã.
   Un salt demn de semnalat îl reprezintã generatia de procesoare MMX. Noutatea ar fi faptul cã este pentru prima oarã de la aparitia procesorului 386 când setul de instructiuni a fost extins cu 57 de noi instructiuni ce implementeazã operatiile cu vectori si matrici. În afarã de aceasta, au fost aduse si alte schimbãri, rezultând un procesor Pentium MMX mult mai rapid decât un Pentium la aceeasi frecventã. Anul 1997 a marcat o puternicã ofensivã a firmelor producãtoare de procesoare. Intel, principalul producãtor de procesoare a scos pe piatã douã modele Pentium MMX si Pentium II. Diferentele dintre cele douã tipuri de procesoare sunt majore si pornesc în primul rând de la tipul de soclu: procesoarele Pentium MMX sunt pe vechiul standard, Socket 7, iar Pentium II vine cu un soclu nou, Slot 1. În acelasi timp, la schimbarea soclului s-a modificat si forma procesorului, Procesorul Pentium II aratã mai degrabã cu o cartelã. Tot o diferentã oarecum externã este frecventa procesoarelor: Pentium MMX a atins doar 233MHz, Pentium II a ajuns la 300MHz, Cyrix nu s-a lãsat mai prejos, varianta MMX purtând numele de Cyrix MX, care este realizat pentru Socket 7, iar frecventa maximã care s-a obtinut pânã acum este de 233MHz. O variantã foarte interesantã o oferã AMD care, cu procesorul K6, încearcã o alternativã la Pentium II. Frecventa maximã a procesoarelor K6 este de 233MHz, iar soclul pe care functioneazã este Socket 7. De asemenea, o altã tendintã interesantã la procesoarele K6 este trecerea spre procesoare hibride, adicã motorul procesorului este RISC, instructiunile x86 fiind interpretate, procedeu care conduce la o crestere semnificatvã a vitezei de calcul.

MAINBOARD-ul sau Placa de baza
   Primele modele contineau procesorul, un banc de memorie (cu cipurile lipite), controller-ul de magistralã AT (ISA pe 8 biti) precum si conectorii acestei magistrale. Orice adãugire (controler de tastaturã, port de comunicatie serialã si/sau paralelã etc.) se fãcea prin intermediul unei interfete montatã pe unul din conectorii ISA. Placa de bazã se configura cu ajutorul unor jumperi si al switch-urilor minidip. Pe mãsurã ce au evoluat plãcile de bazã, au început sã includã mai multe facilitãti: controler de tastaturã, componente BIOS, ceas de timp real etc.. Magistrala ISA s-a dezvoltat la 16 biti (pentru compatibilitate, extinderea la 16 biti a magistralei ISA s-a efectuat printr-un conector în prelungirea celui ISA pe 8 biti). Pentru mãrirea flexibilitãtii, memoria nu s-a mai lipit pe placã, ci s-a montat în socluri speciale DIP, SIP, SIMM / 30 pini si SIMM / 72 pini dându-se astfel posibilitatea utilizatorului sã-si extindã memoria fãrã a schimba placa de bazã. Odatã cu aparitia procesoarelor pe 32biti (386,486) a apãrut nevoia comunicãrii cu perifericele pe magistralele de 32 biti. Astfel, au apãrut magistralele MCA (MicroChannel) si EISA (Extended ISA). Magistrala MCA a fost promovatã de firma IBM în sistemele PS/2 si nu s-a bucurat de prea mult succes, pentru cã IBM nu a fãcut publice specificatiile dupã care a fost conceputã aceastã magistralã. La rândul ei, magistrala EISA nu a cunoscut o dezvoltare prea mare, datoritã lipsei unei standardizãri în ceea ce priveste specificatiile tehnice. Un al treilea tip de magistralã, pe 32 de biti, este magistrala VESA, dezvoltatã la început pentru plãci grafice.
   Denumirea de VESA Local Bus provine de la faptul cã ea este o magistralã implementatã local, chiar pe magistralele procesorului, fiind singura de acest tip. VESA asigurã compatibilitatea cu ISA, în sensul cã slotul VESA este un supliment al slotului ISA. În cele din urmã, firma INTEL a reusit sã impunã pe piata subansamblelor magistrala PCI, folositã mai ales de interfetele care lucreazã cu o vitezã mai mare. Magistrala PCI a fost conceputã, în varianta pe 32 de biti, în concordantã cu cele mai noi specificatii din domeniul magistralelor: Plug'n'Play, Bus Mastering etc.
Cele mai noi plãci de bazã includ controller-ul de magistralã, controller-ul de tastaturã, controller-ul de memorie cache, controller-ul de DMA, controller-ul de întreruperi, BIOS, memorie nevolatilã (în tehnologie CMOS).
Începând cu plãcile de bazã de 486, majoritatea functiilor esentiale sunt preluate de un set de circuite integrate numit chipset-ul plãcii de bazã.

CHIPSET
   Principala componentã a plãcii de bazã este chipsetul (Intel îi mai spune si PCI set). Acesta se referea, initial, la un grup numeros de cipuri care se ocupau de îndeplinirea unor functii, precum controlul cache-ului, controlul accesului direct la memorie, transferul de date pe magistrala de intrare/iesire, controlul întreruperilor (de aici si denumirea de set de chipuri). În prezent, datoritã integrãrii mari la care s-a ajuns, chipsetul contine practic doar douã chipuri separate, dintre care cel mai important îi dã numele.
   Chipsetul este important pentru cã determinã caracteristici, precum:
      - tipuri de procesoare suportate;
      - numãrul maxim de procesoare suportate;
      - cache-ul maxim;
      - tipul de memorie RAM suportat.
   Când a inventat Pentium-ul si bus-ul PCI, Intel a hotãrât sã producã si chipset-uri ajungând în prezent sã domine piata. Iatã, în continuare, o scurtã prezentare a chipset-urilor Pentium, produse de Intel:
INTEL 430LX (Mercury) - a fost primul fiind disponibil la frecventele de 60 si 66MHz (pt. primele procesoare Pentium de atunci). Avea socket 4, era alimentat la 5V, suporta max. 128MB RAM si avea un cache de 64KB lipit direct pe placã.
INTEL 430NX (Neptune) - suportã Pentium-urile de la 90 la 133MHz, chiar si în configuratie dual, maxim 512KB de cache, max. 512MB RAM.
   INTEL 430FX (Triton) - cel mai de succes chipset la vremea lui, a adãugat suport pentru EDO RAM, pentru cache pipelined burst si noul standard PCI 2.0.
   INTEL 430HX (Triton II) - fatã de FX are avantaje precum: suport pentru memorie ECC sau cu paritate, suportã max. 512 MB RAM, suportã USB si un nou standard PCI 2.1, de asemenea, oferã suport pentru douã procesoare.
   INTEL 430VX - este un FX cu suport pentru SDRAM, pentru noi procesoare, cu PCI 2.1 s.a.
   INTEL 430TX - este un VX cu timpi mai buni de SDRAM, cu suport pentru interfata UltraDMA/33 si cu un consum mai mic de energie.
   Pentru generatia a 6-a de procesoare (Pentium Pro, Pentium II), Intel a lansat urmãtoarele trei chipset-uri:
   INTEL 450GX/ KX (Orion) - primul chipset de Pentium Pro a fost proiectat pentru aplicatii server/workstation. Varianta de server (GX) suportã 4GB de memorie RAM "interleaved", patru procesoare si douã bus-uri PCI, iar varianta workstation (KX) suportã 1GB de memorie si douã procesoare.
   INTEL 440FX (Natoma) - este chipset-ul cel mai consacrat de Pentium Pro si este o dezvoltare a lui 430HX. Principalul dezavantaj al acestuia este lipsa suportului de Ultra DMA/33 si de SDRAM.
   INTEL 440LX - este un chipset optimizat pentru folosirea procesorului Pentium II si a noului port video: AGP (Advanced Graphics Port). Suportã SDRAM, Ultra DMA/33, interfatã USB.

  Componenta BIOS este o colectie de rutine în limbaj de asamblare stocate într-un chip de tip EPROM sau EEPROM. Acestea sunt puntea între sistemul de operare si hardware. Prin intermediul unui program stocat tot aici (SETUP), se pot configura parametrii de functionare ai sistemului. Acesti parametri sunt retinuti într-un chip de memorie staticã de capacitate micã si consum foarte redus, alimentatã în permanentã prin intermediul unui acumulator. Principalele companii specializate în proiectarea unor produse ROM BIOS sunt: AMI, AWARD SOFTWARE, PHOENIX SOFTWARE.
Ergonomia nu s-a îmbunãtãtit foarte mult în domeniul mother-board-urilor. Noul design ATX remediazã si eliminã o serie intreagã de probleme:
   1. Conectorii pentru tastaturã si mouse sunt plasati într-o carcasã de metal si au format PS/2.
   2. Sloturile SIMM sunt asezate în asa fel încât plãcile de extensie nu le deranjeazã si sunt mai usor accesibile.
   3. Conectorii pentru cablurile harddisk-urilor si unitãtilor floppy sunt mai apropiate de acestea.
   4. Porturile seriale si paralele se gãsesc în partea din spate a PC-urilor.
   5. Un nou tip de conector de alimentare pentru placa de bazã cu 20 pini, la care sursa se poate conecta într-o singurã pozitie. În plus, alimentarea a fost dotatã cu o nouã functie, prin care calculatorul poate fi închis software.
   6. Soclul ZIF (Zero Insertion Force) pentru CPU nu se mai aflã în spatele plãcilor de extensie, ci în dreapta lor.
   7. Locul din spatele plãcilor de extensie nu contine componente înalte, care sã împiedice instalarea plãcilor lungi.
   8. Pe aceste mother-board-uri se gãsesc deja chipset-uri în capsule BGA. La aceste modele, conectorii nu se mai aflã în partea lateralã a cip-ului, ci dedesubt, sub forma unor sfere minuscule, rezultând de aici o importantã economie de spatiu.
   A apãrut o nouã interfatã serialã USB (Universal Serial Bus) cãreia INTEL, COMPAQ si alte firme de prestigiu îi acordã o mare importantã. Pe aceastã interfatã pot fi conectate pînã la 127 de periferice.
   Un alt tip de interfatã se ocupã de comunicatia în infrarosu cu alte dispozitive externe (camere digitale, printere, mous), - IRDA.

SIMM
   Memoria de lucru a calculatorului (memoria DRAM) este, în ciuda dimensiunii reduse, o componentã determinantã pentru performantele globale ale sistemului. Memoria este spatiul de lucru primar al oricãrui calculator. Lucrând în tandem cu procesorul, are rolul de a stoca date, programe, care pot fi accesate imediat si în mod direct de cãtre microprocesor sau alte dispozitive ale sistemului.
   De asemenea, memoria este în centrul oricãrei operatii pe care un calculator o executã realizând legãtura dintre software si CPU.
   Fizic, memoria internã este alcãtuitã din mai multe circuite integrate dispuse initial direct pe placa de bazã, iar apoi pe o rigletã ce se înfige într-un soclu special (este cazul SIPP-ului Single "In-Line Pin Package" si SIMM-ului "Single In-Line Memory Module" si DIMM-ului "Dual In-Line Memory Module"). Trecerea de la cipurile lipite direct pe placa de bazã la cele aflate pe sloturi este importantã, deoarece devine posibil upgrade-ul, iar schimbarea unui modul defect se face usor.
   Din punct de vedere intern, memoria RAM este aranjatã într-o matrice de celule de memorie, fiecare celulã fiind folositã pentru stocarea unui bit de date (0 sau 1 logic). Datele memorate pot fi gãsite practic instantaneu (un timp de ordinul zecilor de ns) prin indicarea rândului si coloanei la intersectia cãrora se aflã celula respectivã. Conectarea memoriei interne la celelalte componente ale calculatorului se face prin intermediul celor douã magistrale: de date si de adrese. Odatã cu gruparea sistemelor în jurul magistralelor de date de 32 biti si 64 biti, SIMM-urile trec de la 30 pini la 72 pini si chiar la 128 pini în cazul dimm-urilor(Dual In-Line Memory Module). Tehnologia DRAM este cea mai întâlnitã în sistemele actuale. Numele de RAM dinamic provine de la faptul cã este reîmprospãtatã periodic pentru a retine datele stocate în celulele de memorie. Aceastã reîmprospãtare este necesarã, deoarece o celulã de memorie este un mic condensator care stocheazã sarcina electricã. Datoritã costului mic si dimensiunii reduse, DRAM-ul este preferat pentru implementarea memoriei principale a sistemelor. Multe calculatoare folosesc astãzi tehnologia FPM (Fast Page Mode). Acest tip de memorie este o îmbunãtãtire a unei tehnologii DRAM mai vechi prin facilitatea de a lucra în "pagini de memorie ". O paginã de memorie este descrisã ca fiind sectiunea de memorie disponibilã prin selectarea unei adrese de rând. Astfel, cu module FPM controller-ul de memorie trebuie sã specifice adresa de rând doar o singurã datã, pentru a accesa date din cadrul aceleeasi pagini, ceea ce face ca procesul de interogare a memoriei sã fie ceva mai rapid, comparativ cu DRAM-ul clasic. Un alt tip de DRAM este cel de tip EDO. Avantajul principal al unui modul EDO este capacitatea sa de a mentine datele valide la iesire, chiar si dupã ce semnalul care valideazã adresa de coloanã devine inactiv. Acest mod de lucru permite procesoarelor mai rapide sã-si organizeze timpul mai eficient, realizând mai multe sarcini fãrã a astepta dupã o memorie mai lentã. În concluzie, EDO este cu un pas înainte fatã de tehnologia FPM, permitând, pentru o vitezã datã a chip-urilor, un acces al CPU la datele din memorie cu 10 -15 % mai rapid.
DIMM este prescurtarea de la Dual Inline Memory Module si se referã la împachetarea RAM-ului pe care îl contine si nu la tipul acestuia din urmã (ca si SIMM-ul). În prezent, DIMM-urile sunt disponibile numai în tipul SDRAM iar unul din beneficiile pe care le oferã este acela cã, având o magistralã de date de 64 de biti (72 biti, dacã are paritate), se poate fi folosit un singur modul pe o placã de Pentium, care, în mod normal, necesitã cel putin douã SIMM-uri. Deasemenea, se pot pune alãturat DIMM-uri de capacitate diferitã, eliminând asfel nevoia împerecherii de la SIMM-uri. SDRAM provine de la prescurtarea lui Synchronus Dynamic RAM, care semnificã posibilitatea de a manipula date în mod sincron cu ceasul de sistem, eliminând astfel timpi suplimentari de asteptare a procesorului. În mod curent, DIMM-ul de tip SDRAM poate sã lucreze pânã la frecventa de 100MHz, iar într-un viitor apropiat chiar si la 120MHz; SIMM-urile de tip FPM sau EDO, la timpi de acces de 60ns, pot lucra la maximum 66MHz, frecventã care va fi probabil depãsitã într-un viitor relativ apropiat. Datoritã cerintelor tot mai mari de DRAM, venite din partea soft-ului dezvoltat din ultimul timp, si datoritã îmbunãtãtirii tehnologiilor de realizare a circuitelor integrate, devin uzuale sistemele cu 16, 32, 64 sau chiar 128Mb.

HARD-DISK-ul
   O unitate de hard disk este un dispozitiv închis ermetic, care stocheazã informatiile din sistem. Ce se ascunde în spatele acestei carcase ermetice? În primul rând mai multe discuri metalice acoperite cu un strat foarte subtire de substantã magneticã. Pentru fiecare fatã a fiecãrui disc existã un cap de scriere/citire care este plasat pe un brat si este separat de suprafata discului de un strat subtire de aer. Deoarece capul de scriere se miscã radial, cu pasi foarte mici, discul este perceput de acesta ca o multime de piste concentrice. Procesul de scriere/citire a datelor este asemãnãtor cu înregistrarea/redarea muzicii pe un casetofon. Discul nu stocheazã numai datele pe care i le furnizeazã procesorul calculatorului ci si o multime de biti pentru corectia erorilor, care pot fi comparati cu bitii de paritate ai memoriei principale. Necesitatea unor capacitãti tot mai mari a HDD a determinat micsorarea tot mai mult a "bulelor magnetice" (care contin practic informatia) precum si spatiile dintre acestea.
   Pentru rezolvarea problemelor de corectie ce s-ar putea ivi, HDD-urile sunt echipate cu un DSP -Digital Signal Processor-specializat în prelucrarea inteligentã a sirurilor de semnale care se succed rapid.
   Sã urmãrim împreunã câteva din schimbãrile suferite de HDD în cei peste 15 ani de istorie a acestora:
      - capacitatea maximã de memorare a crescut de la 10MB în unitatea de 5,25 inch (1982) la peste 12GB la acelasi tip de unitate in prezent. O crestere foarte mare a capacitãtii de stocare s-a înregistrat si la unitatile de 3,5 inch ajungându-se azi la peste 9GB spatiu de stocare.
      - vitezele cu care sunt transferate informatiile au crescut de la 102KB pe secundã, la modelele anului 1983, la aproape 33MB pe secundã, la cele mai rapide unitãti din ziua de azi.
      - timpul mediu de acces a scãzut de la 85ms, la HDD-ul anului 1983, la mai putin de 8 ms la unele din cele mai rapide unitãti de astãzi.
      - si pretul a scãzut foarte mult - în 1982, pentru o unitate de 10MB, se plãtea mai mult de 1500 USD - ajungându-se la 0,05$ pe MB în ziua de azi.
   Diferitele tipuri de interfete pentru HDD prezintã niveluri de performante diferite în functionare. Performantele unui HDD sunt date de tipul interfetei folosite. Din multele modele care s-au utilizat, ne oprim asupra a douã dintre ele, care s-au impus: IDE si SCSI. Interfata IDE prezintã o serie de avantaje cum ar fi: pretul scãzut, sporirea fiabilitãtii unitãtii, performante deosebite în functionare, dar si unele dezavantaje, din care amintim faptul cã unitãtile IDE nu sunt potrivite pentru sistemele mari si foarte performante, care au nevoie de unitãti de mare capacitate si înaltã performantã. Incompatibilitatea, existentã între standardele diferitilor producãtori, face uneori dificilã instalarea a mai mult de o unitate IDE într-un singur sistem.
   Hard disk-urile SCSI sunt preferate pentru sistemele profesionale care necesitã capacitãti mai mari de stocare, rate mari de transfer si functionarea în paralel cu alte device-uri SCSI. O singurã magistralã SCSI poate accepta pânã la opt unitãti fizice (unitãti SCSI). Una dintre ele este placa adaptoare din calculator, iar celelalte sapte pot fi alte elemente periferice.
   Întrucât interfetele IDE si SCSI sunt cele mai rãspândite la ora actualã, vom încerca prezentarea lor în paralel pentru a sublinia avantajele si dezavantajele fiecãreia.
   Modul în care se desfãsoarã activitatea celor douã tipuri de unitãti avantajeazã unitãtile IDE atunci când este vorba despre transferuri secventiale gestionate de un sistem de operare single-tasking. Noul protocol de transfer al datelor denumit ULTRA DMA/33 a fost dezvoltat de Quantum în colaborare cu Intel, protocol care permite o ratã de transfer în mod burst de 33MB/s, dublându-l practic pe cel al clasicului FAST ATA-2, folosit de toate hard-disk-urile IDE de astãzi. De asemenea, ULTRA DMA/33 asigurã o integritate mai bunã a datelor prin îmbunãtãtirea marginilor de timp si prin folosirea unui nou sistem de verificare a protectiei datelor numit Cyclical Redundancy Check (CRC). Quantum a lansat în octombrie 1997 prima serie de hard-disk-uri ce folosesc aceastã interfatã, seria Quantum Fireball ST, cu capacitãti între 1,6GB si 6,4GB, timpi medii de acces sub 10ms si rate de transfer interne de pânã la 132Mbits/s, la o turatie de 5400 rotatii/min. Setul de chipset-uri de la Intel care sustine protocolul ULTRA DMA/33 trebuie sã fie cel putin un chipset TX sau mai nou. Proaspãtul protocol ULTRA SCSI-3 care oferã rate de transfer în mod burst de 20MB/s (narow) si 40MB/s (wide) este deci pe jumãtate depãsit de cei 33MB/s ai lui ULTRA ATA. Sistemele de operare multitasking sunt avantajate de proprietãtile suplimentare ale interfetei SCSI, cum ar fi inteligenta magistralei, deci, pentru aceste cazuri, unitãtile SCSI sunt mai performante (pot deservi simultan mai multe cereri de transfer).
   Unitãtile SCSI au, fatã de unitãtile IDE si fatã de alte tipuri de unitãti, avantaje majore legate de arhitectura lor. Deoarece fiecare unitate SCSI poate functiona independent fatã de unitatea centralã, calculatorul poate trimite comenzi simultane cãtre fiecare unitate din sistem, acestea putând pãstra comenzi simultane, într-o coadã de asteptare, si executa apoi comenzile simultan cu celelalte unitãti din sistem.
   Desi unitãtile SCSI au nevoie si de o placã adaptoare la sistemul gazdã, al cãrui pret contribuie la cresterea costului, existã din ce în ce mai multe calculatoare personale care au nevoie de unitate de bandã, de unitate CD-ROM WRITER sau de unitate cu suport cu înregistrare opticã, care nu pot lucra decât cu un adaptor SCSI.

PLACA VIDEO
   O scurtã definitie ar putea fi "dispozitivul care comandã monitorul". În 1987, odatã cu lansarea sistemelor PS/2, IBM a dezvoltat noi standarde video care le-au depãsit pe cele mai vechi ca rãspândire si posibilitãti oferite.
   Plãcile video s-au conformat de-a lungul timpului unuia din urmãtoarele standarde industriale:
MDA (MONOCHROME DISPLAY ADAPTER), CGA (COLOR GRAPHICS ADAPTER), EGA (ENHANCED GRAPHICS ADAPTER), VGA (VIDEO GRAPHICS ARRAY) si SVGA (SUPER VGA). Cele folosite în momentul de fatã si care meritã detaliate sunt adaptoarele VGA si cele SVGA.

I - ADAPTOARELE VGA
   Spre deosebire de standardele video mai vechi, care erau numerice, VGA este un sistem analogic. În timp ce alte echipamente electronice se orienteazã spre numeric, monitoarele se îndreaptã spre analogic, cauza fiind faptul cã, în sistem analogic fiecare culoare poate fi afisatã la diferite niveluri de intensitate, în cazul VGA- 64 de niveluri.
   Dacã în trecut circuitele de bazã ale adaptorului de afisaj erau pe placa de bazã, circuitele VGA sunt implementate pe un singur cip de comandã, realizat în tehnologie VLSI. Comanda circuitelor VGA se realizeazã prin intermediul componentei BIOS VGA ce contine softul de control aflat în memoria ROM a sistemului. Programele pot initia comenzi si functii prin intermediul componentei BIOS fãrã a avea nevoie sã comande direct aceste circuite.
   Adaptorul VGA permite afisarea pe ecran a 256 de culori dintr-o paletã de 262144 de culori posibile. Deoarece adaptorul VGA are semnalul de iesire analogic, va trebui sã dispuneti de un monitor care sã accepte un semnal de intrare analogic.
   Monitoarele VGA se livreazã atât în varianta color cât si în cea monocrom, care utilizeazã procedeul de însumare a culorilor. Prin aceastã metodã, în locul culorilor, se afiseazã 64 de nuante de gri.

II - ADAPTORUL SVGA
   Furnizeazã posibilitãti care le întrec pe cele oferite de adaptorul VGA. Orice placã video care poate oferi o rezolutie superioarã celei de 640x480 pixeli (800x600 sau mai mare)este catalogatã drept placã video SVGA.
   Pentru a beneficia de posibilitãtile fiecãrei plãci, este nevoie de un driver video special. Asta înseamnã cã, spre deosebire de plãcile VGA care pot avea un singur driver care lucreazã cu toate plãcile VGA, indiferent de comerciant, fiecare placã SVGA trebuie sã aibã un driver corespunzãtor.
   Pentru a procesa imaginea de pe ecran, o placã video trebuie sã dispunã de memorie. În mod curent, plãcile video se livreazã cu 1M sau 2M memorie video. Memoria video nu accelereazã placa, aceasta permite monitorului sã afiseze mai multe culori si/sau rezolutii mai mari. Spre exemplu, pentru 256 de culori, desenate dintr-o paletã de 262144, placa trebuie sã dispunã de cel putin 512K de memorie video. La o rezolutie de 1024*768 de pixeli este neapãrat nevoie de cel putin1M memorie video. Cele mai multe adaptoare video au folosit memorie DRAM pentru a stoca imaginea video. Acest tip de RAM nu este scump, este însã lent. Aceasta se datoreazã nevoii constante de reîmprospãtare a informatiei, ca si faptului cã memoria DRAM nu poate fi cititã si scrisã în acelasi timp.
   Plãcile video mai noi folosesc memorie RAM specializatã (VRAM). Acest tip de memorie este optimizat pentru uz video procesând mai rapid, deoarece poate fi cititã si scrisã în acelasi timp, fapt ce conduce la o mãrire impresionantã a vitezei.
   O caracteristicã importantã a acestor dispozitive o reprezintã frecventele orizontale si verticale maxime pe care le poate furniza monitorului la diverse rezolutii si adâncimi de culoare.
   Ultima perioadã de timp a însemnat o crestere majorã într-un domeniu care se numeste simplu 3D.
   Ce înseamnã 3D? Este o reprezentare tridimensionalã a obiectelor. Pentru a reusi o redare cât mai fidelã a realitãtii, volumul de calcule este impresionant. Pentru a se putea realiza aceastã cerintã, plãcile video beneficiazã de procesoare din ce în ce mai inteligente denumirea lor fiind de acceleratoare 3D. Un exemplu de plãci care au o foarte bunã accelerare 3D sunt cele produse de firma canadianã ATi, care a lansat pe piatã un nou accelerator, 3D RagePro, continuatorul mult mai puternic al familiei 3D Rage. De asemenea, o realizare 3D solicitã si o capacitate mai mare de memorie video (4 - 8 Mb). Ultimul tip de memorie este SGRAM, o memorie care functioneazã sincron cu ceasul de sistem, obtinându-se astfel rate impresionante în acest domeniu.
   O trecere la un alt nivel 3D o reprezintã standardul AGP (Accelerated Graphics Port) care, deocamdatã, însoteste doar chipsetul Intel LX si procesoarele Pentium II. Lãtimea de bandã sau capacitatea de transfer a datelor a crescut de 4 ori (de la 132Mb/s, pentru PCI, la 528Mb/s, pentru standardul AGP2.x). Un avantaj foarte mare este posibilitatea de a folosi memoria principalã pe post de memorie video, în acest fel se reduce capacitatea memoriei pe placa video AGP. Un alt avantaj este separarea datelor pentru placa video de alte date (pentru placa de retea, de exemplu).

Imprimante
   I. Alfanumerice
Imprimantele alfanumerice au o importantã mai mult istoricã, acum fiind folosite doar cele de vitezã foarte mare, care nu au putut fi înlocuite.
   Acestea sunt de mai multe tipuri:
      1. Cu cap sferic
Viteza acestor imprimante este foarte redusã datoritã greutãtii mari a capului de imprimare.
      2. Cu cap margaretã (daisy wheel)
În fata foii de hârtie se aflã o rozetã pe ale cãrei brate se aflã câte una sau douã litere care, dupã ce sunt pozitionate, sunt imprimate prin lovirea cu un ciocãnel actionat cu un electromagnet; evident, aceastã pozitionare si actionare a ciocãnelului duce la viteze scãzute de imprimare.
      3. Imprimate rapide
   Sunt singurele care au mai rãmas în uz datoritã vitezei ridicate de imprimare. Sunt capabile sã tipãreascã un rând odatã, dispunând de câte o rozetã cu toate literele pentru fiecare coloanã. Rozetele sunt pozitionate simultan si foaia este lovitã o singurã datã pentru fiecare rând.

II. Imprimantele matriciale
   Au apãrut în anii '70, mai întâi cele cu 8-9 ace si apoi cele cu 24 de ace. La imprimantele matriciale cu 8-9 ace, acele sunt dispuse pe un rând vertical. La cele cu 24 de ace, de obicei, ele sunt dispuse pe douã rânduri de câte 12 ace (întretesut). Au posibilitatea de a merge în douã moduri: în mod alfanumeric si în mod grafic.
În modul alfanumeric, imprimantei i se transmit codurile caracterelor iar ea, pe baza unei matrici de obicei predefinite, actioneazã acele corespunzãtoare literei cu codul transmis; în modul grafic, imprimantei i se transmit, octet cu octet, ce ace se actioneazã de fiecare datã, astfel fiind posibilã imprimarea chiar a unor desene de o calitate bunã. La pozele de calitate slabã apare fenomenul de "banding", faptul cã se vede un desen asa cum a fost imprimat: fâsie cu fâsie.
   În mod grafic, imprimantele cu 9 ace folosesc doar 8, al nouãlea fiind folosit doar în modul alfanumeric; în mod grafic, imprimantele cu 9 ace sunt deosebit de lente (de trei ori mai lente decât cele cu 24 de ace). Datoritã dimensiunii limitate a grosimii acelor rezolutii, peste 200x200 dpi, sunt imposibil de realizat din punct de vedere tehnologic.
   Astãzi, imprimantele matriciale nu se mai folosesc, datoritã zgomotului ridicat, vitezei de imprimare reduse si, nu în ultimul rând, calitãtii reduse a imprimãrii. Singurele imprimante de acest tip acceptate sunt cele de format mare - A3. O altã aplicatie este imprimarea hârtiei autocopiativã, imprimatele matriciale fiind singurele care actioneazã prin impact.

III. Imprimante cu jet de cernealã
   Imprimarea cu jet de cernealã (ink jet) este un sistem de tipãrire matricial, electronic si direct, în care mici picãturi de cernealã sunt extrase dintr-un orificiu si sunt apoi propulsate cãtre o suprafatã receptoare, fãrã a se produce un contact direct între aceastã suprafatã si dispozitivul de tipãrire. Au o calitate mult superioarã imprimantelor matriciale.

IV. Imprimante LASER
   Principiul de imprimare este cel dezvoltat la copiatoare: Se transmit imprimantei datele ce trebuie imprimate ele fiind stocate într-o memorie de cel putin 1MB. Imaginea din memorie este apoi transferatã pe tambur prin intermediul unei raze LASER care este pozitionatã cu ajutorul unui sistem de oglinzi, tamburul fiind parcurs linie cu linie de cãtre raza laser, aprinsã doar în acele zone ce trebuie ulterior înegrite. Avantajul acestor imprimante este calitatea deosebitã a imaginii obtinute atât ca rezolutie cât si contrast, calitate neegalatã de nici un alt tip de imprimantã.

V. Imprimante termice
   Ele functioneazã pe hârtie specialã (hârtie termicã), sensibilã la temperaturã si care, la cresterea temperaturii se coloreazã. Capetele de imprimare se încãlzesc/rãcesc selectiv pentru a forma imaginea pe hârtie.

VI. Tehnologii de imprimare - pro si contra -

FAX-MODEM
   Modemul este perifericul care permite unui calculator sã transfere date pe liniile telefonice. Denumirea aceasta provine de la termenii MODulator/ DEModulator, care sunt functiile principale prin care informatia digitalã este transmisã pe liniile telefonice analogice. Cu ajutorul unui modem se poate face schimb de date cu un alt calculator, dotat cu modem, sau se poate face conectarea la Internet.
   Fax-modemul este un modem cu functii suplimentare de fax; el poate primi documente de la o masinã de fax, de la un alt calculator cu fax-modem, sau poate trimite documente la un alt fax dacã acestea sunt compuse pe calculator ( fax este prescurtarea lui "facsimile" care desemneazã copia unei coli de document ce se transmite prin linia telefonicã de cãtre o masinã de fax).
   Voice Fax-modemul este un fax-modem cu functii suplimentare de robot telefonic, deci poate transmite si înregistra mesaje vocale.
    În continuare, vom folosi denumirea genericã de modem si pentru a desemna fax-modemul.
   Modemurile pot fi interne sau externe. Cele interne sunt plãci care se instaleazã în interiorul calculatorului si au douã mufe de conectare: una la linia telefonicã ,iar cealaltã la telefonul obisnuit care va rãmâne disponibil în continuare. Cele exterioare au în plus un cablu de conectare la unul din porturile seriale ale calculatorului, iar avantajul principal pe care îl au fatã de celelalte este cã poate fi mutat usor de la un calculator la altul.
   Viteza unui modem se mãsoarã în bits/second (bps) sau în bauds (un baud este numãrul de tranzitii pe care le transmite un modem într-o secundã). Cele mai uzuale valori curente sunt 14,4 Kbps, 28,8Kbps, 33,6Kbps, 56Kbps.    Viteza de transmisie pe partea de fax s-a oprit la maximum 14,4Kbps deoarece 95% din masinile de fax normale ajung la viteza de 9,6Kbps si doar putine modele ajung la 14,4Kbps.

Instalarea unui modem intern
      A. Dacã aveti un modem non Plug And Play, adicã unul mai vechi, trebuie ca la instalare sã faceti niste setãri suplimentare de jumperi, prin care trebuie sã stabiliti ce adresã si ce întrerupere i se alocã modemului. Variantele sunt urmãtoarele: 3F8- IRQ 4 (COM1), 2F8- IRQ3 (COM2), 3E8- IRQ4 (COM3), 2E8- IRQ3 (COM4). Cum mouse-ul foloseste, de obicei, COM1 care înseamnã 3F8- IRQ4, mai rãmân disponibile douã variante: cele cu IRQ3. Dacã alegeti 2F8-IRQ3, trebuie sã dezactivati COM 2 de pe placa de bazã (din BIOS) sau de pe placa Super I/O (din jumperi), pentru cã acesta foloseste de obicei aceleasi resurse. Pentru COM4 nu trebuie sã dezactivati nimic.
      B.Dupã ce instalati modemul într-un slot ISA, porniti calculatorul si instalati softurile de comunicatie cu care s-a livrat, respectiv, cel de modem, prin care se transferã date, si cel de fax, prin care se trimit documente text-imagine. Uneori, cele douã programe sunt reunite într-unul singur, dacã producãtorul este acelasi. În timpul instalãrii de soft, veti fi întrebat pe ce COM ati instalat modemul sau programul va face o autodetectie. Într-una din etapele instalãrii, sau dupã aceasta, la sectiunea setup, este esential sã precizati ce fel de linie telefonicã aveti: cu puls sau cu ton. Dacã aveti linie cu puls, la formarea unui numãr de telefon, auziti o serie de sunete de aceeasi tonalitate, mai scurtã sau mai lungã, în functie de numãrul format, iar dacã aveti linie cu ton, veti auzi niste sunete de diverse tonuri.
      C. Dacã aveti un modem Plug And Play, nu aveti de fãcut nici o setare de jumperi, în schimb, sub mediu DOS sau Windows3.x, care nu sunt medii Plug And Play, trebuie sã instalati un software special (legacy software) înainte de a instala programele propriu-zise de comunicatie. Acest "legacy software", specific modemului, va adãuga linii de comandã suplimentare în fisierele config.sys, win.ini si system.ini, prin care calculatorul va detecta prezenta fizicã a modemului (aceste adãugiri se vor face automat lansând în executie acest program).
   Sub Windows 95, lucrurile sunt mai simple: la lansarea sistemului, acesta va detecta prezenta modemului si va cere locatia driverului de Win95, livrat de obicei pe o dischetã, va încãrca acest driver, apoi va anunta portul serial pe care s-a instalat. La restartare, modemul este functional si mai aveti de instalat doar programele de comunicatie.
   În ambele cazuri, aveti grijã, de asemenea, sã selectati corect optiunea " pulse/ tone" a liniei telefonice folosite, atunci când instalati programele de comunicatie.

Instalarea unui modem extern
   Un modem extern comunicã cu calculatorul printr-unul din porturile seriale deja existente pe calculator, adicã COM1 sau COM2.
   Cum COM1 este folosit, de obicei, de mouse, veti folosi COM2. Nu aveti de fãcut nici o setare de jumperi; pur si simplu conectati cablul de comunicatie cu care este livrat modemul la mufa COM-ului liber pe care veti instala modemul (nu trebuie sã dezactivati acest COM de pe placa de bazã sau de pe placa Super I/O). Alimentati modemul, porniti calculatorul si instalarea va decurge ca la punctele B si C anterioare.

Tips & Tricks
   Programele de comunicatie pe modem (câteva nume: WinCom, BitCom, COMit) functioneazã cam asa:
      - lansati programul, apare o fereastrã mare goalã, apoi un sir de caractere (care este sirul de initializare), apoi mesajul OK. Modemul este în stare de functionare si asteaptã comenzi de la tastaturã.
      - acum trebuie sã vã conectati cu un alt modem, astfel: bateti la tastaturã comenzile ATDP sau ATDT urmat de numãrul de telefon pe care se aflã celãlalt modem (si acesta trebuie sã fie în starea OK în programul de modem). Ex.: ATDT2222222, adicã "attention-dial-pulse-nr. de telefon", si, dupã un sir de zgomote ciudate prin care modemurile negociazã, trebuie sã aparã pe ecran mesajul "Connect". Acum optiunile sunt: dacã celãlalt este un modem al unei persoane oarecare, puteti conversa cu ea activând optiunea "chat" si tastând efectiv mesajele sau puteti trimite fisiere de orice fel, alegând din meniu o comandã de genul "send ". Dacã celãlalt modem este al unui BBS sau al unui alt tip de serviciu de date, pe ecran vor apãrea mesajele transmise de acesta, care, de obicei, vã cer un nume de acces, o parolã sau optiuni de cãutare. Trebuie sã-i rãspundeti succesiv la toate întrebãrile si asfel veti ajunge unde vã doriti.
   Pentru a încheia o conectare trebuie sã tastati ATH0 sau A+++.
   Pentru a controla sau modifica setãrile modemului trebuie sã consultati fisa de comenzi AT specificã pe care o gãsiti în manualul acestuia. O comandã AT este formatã din grupul AT urmat de litere sau cifre a cãror semnificatie se gãseste în fisa amintitã. Cele mai uzuale comenzi sunt:
- D= dial
- T= tone
- P= pulse
- Z= reset soft: închide linia si intrã în asteptare (deci, comanda va fi ATZ);
- H0= închide linia (off hook) (ATH0);
- A/= repetã ultima comandã (se foloseste fãrã AT înainte);
- &L1= leased line (când linia este de tipul închiriatã);
- A= answer (modemul este pus sã rãspundã);
- ,= pause ( introduce o pauzã în sirul de cifre, necesarã atunci când e nevoie de asteptarea tonului; punând mai multe virgule se poate mãri lungimea pauzei . Ex.: ATDT0,2222222 ).
   La trimiterea unui fax (ex. de programe de fax: Delrina WinFax, BitFax, FaxTalk, SuperVoice) se lanseazã comanda "Send" si apare o fereastrã în care se completeazã numãrul de fax unde urmeazã sã se trimitã optional un mesaj, în atentia cãrei persoane este destinat, si care va apãrea înaintea documentului (cover page), subiectul faxului si, desigur, documentul ce trebuie trimis (cu "atach" se alege acest document). Receptia unui fax se poate face manual sau automat (dupã un numãr precizat de ringuri).
   Un fax-modem " cu voice" poate înregistra mesaje, exact ca un robot telefonic. De asemenea, dacã softul o permite si dacã linia telefonicã este de tip tone (nu puls), modemul poate fi setat ca, în functie de un numãr pe care apelantul îl formeazã în continuare, sã trimitã un anumit fax (fax on demande), sau sã primeascã un mesaj pentru o anumitã persoanã (voice mailling).

CD-ROM DRIVE
ISTORIE: "Care e pãrintii lui?"
   Startul a fost dat de douã mari companii: SONY (cu experientã si traditie în domeniul înregistrãrilor digitale laser) si PHILIPS (a lansat prima versiune comercialã a unui cititor de cd-uri audio, CD Player).
Încercãrile acestor companii de a impune un standard au pornit de la divergenta:
SONY- dorea un CD de 12" (12 ore de muzicã).
PHILIPS- propunea unul de dimensiuni mici.
   Compromisul a fost dictat de BEETHOVEN!!! Cum? Se spune cã s-a încercat înregistrarea completã a simfoniei a-IX-a, si, cum dimensiunea discului rezultat a fost de 5", iatã standardul (mai precis 4.72")!


TEHNOLOGIE: "Ce si cum face el?
   Cu toate cã pare identic cu un disc audio, discul folosit în domeniul calculatoarelor contine (în plus) date (imagini,sunete în diferite formate etc). De aici rezultã principala diferentã dintre un CD_ROM si un CD-Player: în cazul CD-ROM-ului, impulsurile electrice rezultate în urma citirii CD-ului, sunt decodificate de un microprocesor (inclus în CD-ROM), iar, în cazul CD-Player-ului, informatiile digitale sunt convertite direct în semnale analogice, prelucrate de amplificatoarele stereo.
   Pentru a putea prezenta modul de functionare al unei unitãti de disc, va trebui sã cunoasteti câte ceva despre tehnologia de fabricatie a discurilor (cd-urilor).
   Suportul discului (120 mm în diametru) este realizat din policarbonat, pe care se depune un strat de material reflectorizant (de obicei aluminiu). Aceastã peliculã de aluminiu este cititã practic de unitãtile de disc.
   Protectia datelor este realizatã prin aplicarea unui strat de material plastic.
Informatia este dispusã pe disc într-o spiralã cu o lungime de cca. 5km. Aceastã spiralã, care începe din interiorul discului si se terminã la 5mm de margine, este numita pistã.
   Citirea cd-urilor se realizeazã folosind o razã laser, de micã putere, care urmãreste pista. Aceastã razã este produsã de o diodã laser si dirijatã spre suprafata discului prin intermediul unui sistem de prisme-oglindã-lentilã. Ansamblul capului de citire este miscat pe suprafata discului de un servo-motor, comandat de microprocesor. Când raza laser întâlneste o suprafatã planã (land) este reflectatã de cãtre suprafata de aluminiu, iar când întâlneste o cavitate, bineînteles nu poate fi reflectatã. Un alt sistem de oglindã-prisme preia raza reflectatã si o conduce la o lentilã care o concentreazã spre un foto-detector. Acesta preia impulsurile electrice si le decodificã. În acest fel, CD-ROM-ul interpreteazã o portiune de pe disc, pe care se gãsesc zone plane si cavitãti, într-un sir de biti, adicã un limbaj cunoscut calculatorului.

DATE TEHNICE: "Da' cât de tare e?"
   RATA DE TRANSFER: reprezintã cantitatea de informatie pe care CD-ROM-ul o transferã calculatorului în unitatea de timp, se mãsoarã în kilookteti pe secundã (k/s).
Initial, discurile cu date erau citite la aceiasi vitezã cu cea a unui disc audio, deci 1X, adicã150k/s.
   Odatã cu revolutia tehnicii de calcul, unitãtile de disc au suferit modificãr în ceea ce priveste viteza de citire, algoritmii de corectie a erorilor, dimensiunile BUFFERE-lor etc.
   Toate versiunile ulterioare: 2x, 4x etc, din punct de vedere al ratei de transfer, reprezintã multipli de 150k/s (Ex.: 6X=150(k/s) x 6=900 k/s).
   TIMPUL DE ACCES: reprezintã întârzierea dintre primirea comenzii si citirea primului bit, se mãsoarã în milisecunde(ms). De fapt, producãtorul dã o medie obtinutã prin citirea aleatoare a diferitelor blocuri de pe disc.
   Ex : Pt. un CD_ROM 4x timpul de acces este de aprox. 150ms.
   MEMORIA INTERNÃ: are rolul de a asigura o ratã de trasfer constantã a datelor cãtre calculator. Este foarte importantã, mai ales în cazul imaginilor video (nerelevantã în cazul textelor). Standardul este de 256k, dar poate fi mai mare sau mai micã, în functie de model si producãtor. Din punct de vedere hardware, este reprezentatã prin unul sau mai multe chip-uri de memorie, lipite direct pe placa de bazã a CD-ROM-ului.

DESPRE STANDARDE: "Cum se leagã ele de calculator?"
   Daca aveti un CD-ROM IDE/ATAPI, este vorba despre o extensie a interfetei ATA (folositã de cei mai multi producãtori pentru a cupla HDD-urile). ATAPI este un standard industrial care defineste o interfatã EIDE pentru CD-ROM drive, în plus adapteazã software interfata SCSI/ASPI la interfata IDE/ATA. Existã unitãti de disc care nu sunt compatibile cu acest standard. În acest caz, aceste unitãti sunt de tip proprietar si presupun existenta unei plãci adaptoare (de obicei placa de sunet), livratã de cele mai multe ori împreunã cu CD-ROM-ul.

SCANERE
   Scanerul, în sensul de periferic de calculator, este un dispozitiv prin care imaginea de pe o fotografie, un diapozitiv sau un negativ de film este transformatã în informatie digitalã accesibilã calculatorului. Conectarea acestuia cu calculatorul se face prin intermediul unui cablu SCSI, în mod direct, dacã acesta este un Mac, sau prin intermediul unei interfete SCSI sau pe portul paralel, dacã acesta este un PC. Interfata SCSI poate fi una standard (folositã pentru conectarea diverselor unitãti SCSI, dar cu mufa de conectare externã corespunzãtoare, 25 pini, de obicei) sau poate fi una specificã furnizatã de producãtor. Înainte de instalare, vã recomandãm sã deblocati scanner-ul (Pentru mai multe informatii cititi manualul de utilizare al aparatului. Atentie, nu toate scannerele au aceastã optiune.). De asemenea, la scanner-ele pe lpt sã se verifice optiunea de ecp/epp a portului paralel.

   În functie de modul în care se preia imaginea, scanerele uzuale se împart în trei categorii:
      - flatbed: la care imaginea se aseazã deasupra scanerului si se acoperã cu un capac (în functie de aria maximã pe care o pot scana pot fi de format A4 sau A3). Sunt cele mai uzuale si oferã calitatea cea mai bunã.
   - handy: scanerul trebuie sã baleieze suprafata ce trebuie scanatã (de obicei, lãtimea maximã scanabilã, la o singurã trecere este în jur de 12cm, dar se pot cupla douã treceri, ajungându-se astfel la lãtimea unui A4);
   - sheetfed: scanerul de acest tip are functii si de imprimantã sau fax.
   Principala caracteristicã a unui scaner este rezolutia opticã, care se mãsoarã în dpi (dots per inch; 1 inch = 2,54 cm) si reflectã numãrul maxim de puncte pe care acesta le poate distinge într-un inch, atât pe orizontalã, cât si pe verticalã. De exemplu, un scaner flatbed obisnuit are o rezolutie opticã de 300x300 dpi (deci maxim 300 de puncte pe inch, în ambele directii), suficientã dacã imaginea scanatã va fi tiparitã pe o imprimantã obisnuitã de 300x300 dpi, în mod color.
   O caracteristicã similarã este rezolutia interpolatã, cu valori uzuale de 4800x4800 dpi sau 9600x9600 dpi si reprezintã rezolutia care se poate obtine software, prin adãugarea de puncte intermediare ale cãror caracteristici se obtin prin aproximare, în functie de vecinãtatea acestora.
   Adâncimea de culoare pe care o poate suporta un scaner este parametrul care exprimã numãrul de culori pe care le poate deosebi acesta în mod color sau în mod alb-negru (tonuri de gri); se exprimã în numãr de biti, iar cele mai uzuale valori, în mod color, sunt 24 biti, care înseamnã 16,7 milioane de culori, si 30 biti, care înseamnã 1,07 miliarde de culori. În mod alb-negru, valoarea cea mai uzualã este 8 biti, adicã 256 tonuri de gri.

TIPURI DE IMAGINI
   Pentru reprezentarea unei imagini în format digital, un calculator descompune acea imagine în unitãti de imagine denumite pixeli, iar fiecãrui pixel (punct) îi asociazã o anumitã intensitate si o anumitã culoare în unul sau mai multi biti de date; cu cât sunt mai multi acesti biti, cu atât se poate stoca mai multã informatie. În acest sens, imaginile se clasificã în imagini single-bit, grayscale sau color.
   1. Imaginile single-bit sunt cele mai simple si ele folosesc un singur bit pentru a memora fiecare pixel. La rândul lor se clasificã în douã tipuri: line art si halftone.
      - Cele line art includ tot ce este alb-negru (de exemplu, desene în creion, tus sau similare) sau într-o singurã culoare.
      - Cele halftone sunt reproduceri de imagini ce dau impresia de gri prin combinarea densitãtii de puncte albe sau negre (ca cele din ziare, de exemplu).
2. Imaginile grayscale contin în plus si niveluri de gri pentru fiecare pixel. Astfel, dacã pentru fiecare pixel se alocã 4 biti, vor rezulta 16 nivele de gri, iar pentru 8 biti vor rezulta 256 nivele.
3. Imaginile color sunt cele mai complexe. Scanerele descompun culoarea în cele trei componente primare: rosu, verde si albastru (RGB-red, green, blue), iar din combinatia diverselor proportii ale acestora va rezulta o anumitã culoare. Dacã se vor aloca 24 de biti pentru a se stoca informatia de culoare, vor rezulta 16,7 milioane de culori, de exemplu.

ALEGEREA REZOLUTIEI DE SCANARE
   Scanarea la rezolutii mari necesitã mult timp, memorie de lucru mãritã si spatiu mare disponibil pe hard-disk. La alegerea rezolutiei trebuie sã tineti cont de tipul imaginii pe care o scanati si destinatia acesteia.
   Din practicã, s-a ajuns la formula :
rezolutia de scanare=rezolutia în linii pe inch (lpi) a imaginii utile, înmultitã cu o valoare între 1,5 si 2.
   Dacã, de exemplu, imaginea va fi tipãritã de o imprimantã cu presa care imprimã 133 de linii pe inch, vom avea nevoie de o rezolutie de scanare între 200 si 266 dpi. Un ziar foloseste aproximativ 85 lpi, o revistã între 133 si 150 lpi, iar un album de artã între 200 si 300 lpi.
   Dacã imaginea scanatã este destinatã afisãrii pe monitor (aplicatii multimedia), nu aveti nevoie de o rezolutie mai mare de 72 dpi,deoarece monitoarele nu pot afisa rezolutii mai mari.

INSTALAREA SCANERULUI
      - Se monteazã cablul de comunicatie si, eventual, placa adaptoare SCSI, conform instructiunilor din manualul scanerului; se alimenteazã scanerul.
      - Se instaleazã driverul TWAIN, softul prin care scanerul comunicã cu orice aplicatie graficã cu posibilitãti de achizitie de imagine (ex: Adobe Photoshop, PhotoImpact, CorelPhotoPaint, Fractal Design Painter, ImagePals 2 Go s.a.).
      - Se lanseazã programul de test care se instaleazã odatã cu driverul TWAIN si se verificã functionalitatea scanerului.
      - Se calibreazã scanerul cu un program care, de obicei, este accesibil din programul de test.
      - Se instaleazã aplicatia graficã care este livratã cu scanerul si apoi se intrã în acest program. Din "Select Source" veti preciza ce sursã de imagine veti folosi, respectiv, numele scanerului (dacã aveti mai multe dispozitive de achizitie de imagine). Apoi, în meniul "File" selectati comanda "Aquire" si se va lansa interfata de lucru. Comanda "Preview" prezintã imaginea din scaner (am luat exemplul unui scaner flatbed), apoi selectati portiunea de imagine pe care vreti sã o scanati.

SCANAREA UNUI TEXT
   O functie uzualã a unui scaner este aceea de scanare a textelor tipãrite, în scopul introducerii acestora pe calculator. Procesul de recunoastere de text s-a consacrat sub numele de OCR- Optical Character Recognition si este, de obicei, un software independent de cel de scanare de imagini (exemple: Recognita OCR, EasyReader).
    Etapele sunt de obicei urmãtoarele:
      - Din programul OCR, se face mai întâi o scanare a textului în modul " LINE ART ", la o rezolutie suficient de ridicatã pentru a usura recunoasterea textului (150-300 dpi, functie de calitatea hârtiei pe care se aflã textul ; o rezolutie prea mare va mãri dimensiunea fisierelor rezultate, încetinind mult întregul proces).
      - Imaginea obtinutã se transferã în programul principal si se dã comanda de recunoastere de text. Initial, în functie de programul folosit, se pot face presetãri prin care sã se precizeze dacã textul final trebuie sã rãmânã grupat într-o anumitã formã (coloane multiple pe verticalã sau orizontalã, formã de tabel s.a.) sau în ce tip de alfabet este scris textul sursã. Pe parcursul recunoasterii de text, programul va interoga utilizatorul asupra caracterelor pe care nu le poate recunoaste.

PLACA DE SUNET
Istorie
   Primele plãci de sunet lansate pe piatã de CREATIVE LABS, ROLAND si ADLIB erau dedicate în exclusivitate jocurilor. Lucrurile s-au schimbat odatã cu noua placã de sunet produsã de CREATIVE si anume SOUND BLASTER. Aceastã placã pãstra compatibilitatea cu GAME BLASTER (produsã de aceeasi firmã în 1989) dar includea o interfatã MIDI (Musical Instruments Digital Interface) pentru conectarea PC-ului la un sintetizator muzical si o intrare (o mufã!) pentru microfon. În aceste conditii, putem vorbi de aplicatii "serioase" în care puteau fi folosite plãcile de sunet (altceva decât jocuri).

Standarde
   Standard pentru plãcile de sunet nu existã (din pãcate). Standardul în acest domeniu (ca si în altele) este impus de firma care dominã piata, toate celelalte firme emulând plãcile de sunet impuse.
Ex: Acesta este motivul pentru care, la jocuri, sunteti obligati sã alegeti modelul plãcii dumneavoastrã de sunet dintr-o listã (destul de restrânsã). Astfel apare un "standard de facto".

Aplicatii ale plãcii de sunet
       Permite creatia muzicalã (folosind software-ul pentru MIDI);
       Adaugã sunet jocurilor, programelor educative, prezentãrilor comerciale etc;
       Permite persoanelor cu handicap vizual utilizarea PC-urilor (comenzi vocale);
       Permite transmiterea mesajelor vocale (prin modem, de exemplu);
       Permite ascultarea CD-urilor audio (bineînteles dacã aveti un CD-ROM drive);
       Adaugã sunet evenimentelor din sistemele de operare (win 95, de exemplu);
       Poate scrie dupã dictare (Voice Recognition).

Multimedia
   Doriti un sistem multimedia? Dacã da, o conditie necesarã (nu si suficientã) este sã aveti o placã de sunet.
Încercare de definitie: "Capacitatea de a combina, cu ajutorul unui PC imagini si sunete date".
   Practic, înseamnã cã în calculatorul dumneavoastrã trebuie sã existe o placã de sunet si un CD-ROM drive.

Despre ce puteti face cu o placã de sunet
   Cu o interfatã MIDI (inclusã în placa dumneavoastrã de sunet) puteti compune si edita muzicã sau sunete, sau puteti transforma PC-ul într-un studio de mixaj. Fisierele de tip MIDI necesitã putin spatiu pe HDD (1 minut de muzicã stereo în format MIDI ocupã aproximativ 8K, deci, pentru 24 ore aveti nevoie de minimum 12 MB disponibil). Cele mai multe plãci de sunet folosesc pentru generarea sunetelor SINTEZÃ de FRECVENTÃ. Cum? Se folosesc operatori de tip undã sinusoidalã (în general 4) pentru a modifica un alt operator. Tehnologia a avansat, dar se pãstreazã senzatia de artificial. Dacã sunteti fericitul posesor al unei plãci de sunet cu WAWE TABLE situatia se schimbã radical, în cazul sunetelor de tip MIDI, si anume: nu se mai foloseste sintezo FM, ci o colectie de esantioane a sunetelor produse de diferite instrumente reale (chitarã, pian etc) care este stocatã într-o memorie de tip ROM (nevolatilã). La solicitarea programului este generat sunetul specific unui anumit instrument, folosind esantionul continut în memoria ROM (WAWE TABLE). Se asigurã astfel un sunet digital foarte apropiat de realitate. Desigur, o memorie ROM mai mare înseamnã înseamnã mai multe esantioane, prin urmare fidelitatea creste. Folosind un microfon, puteti inregistra sunete în format WAV. Din pãcate, cu cât creste fidelitatea (mono-stereo, 11--44 KHz) spatiul necesar pe HDD este mai mare. Comparativ fatã de formatul MIDI, un fisier WAV este de aproximativ 1.000 de ori mai mare! Multe dintre plãcile de sunet pot sã vã comande unitatea de CD. Dacã aveti un CD-ROM cu standard MITSUMI, SONY sau PANASONIC (nu sunt ATAPI) o placã de sunet cu respectivul controler nu poate lipsi din calculatorul dumneavoastrã.

Instalarea plãcii de sunet
      - Introduceti discheta (sau CD-ul) în unitatea de disc a PC-ului si folositi comanda INSTALL, care va comanda fisierul install.exe.
      - Urmãriti instructiunile de pe ecran! În general, interfetele software sunt prietenoase si nu veti avea probleme.
   Dacã totusi aveti probleme:
      - Verificati dacã liniile de comandã introduse în autoexec.bat sunt plasate înaintea oricãrei linii de tip:
C:\NC\NC; C:\DN\DN; NC; FM; VC; DN etc,
   Dupã remedierea acestui neajuns, se restarteazã sistemul.
      - Dacã tot nu merge, cãutati pe HDD directorul creat de programul de instalare al plãcii de sunet, unde veti gãsi un fisier de tip SNDINIT sau ESSCFG etc, si schimbati întreruperile si/sau adresele alocate plãcii de sunet.

   Dacã tot nu merge, va trebui sã alegeti DMA

UNITÃTI DE BACKUP
   Unitãtile de backup sunt elemente de stocare a datelor pentru crearea copiilor de sigurantã. În general sunt de capacitãti comparabile cu hard-diskurile, au o ratã de transfer mai scazutã, dar prezintã o sigurantã deosebitã a datelor. Reamintim aici cã nu existã calculator care sã nu se poatã bloca, fie cã este vina hardware-ului, a software-ului sau a utilizatorului. Exemplele de virusi care formateazã hard discul sunt nenumarate; o fluctuatie a tensiunii de alimentare poate distruge irecuperabil componentele calculatorului, deci si datele stocate pe acesta. Este evident cã, dacã munca dumneavoastrã este importantã, trebuie sã o protejati. Solutia, cea mai ieftinã si sigurã, este o unitate de backup.
   Unitãtile de backup sunt de mai multe tipuri:
      A: Dupã modul de conectare la calculator:
      -externe: se cupleazã la un port paralel (IOMEGA ZIP) sau SCSI (IOMEGA ZIP SCSI). Avantajul principal al unitãtilor externe este cã pot fi mutate de la un calculator la altul, deci dacã este nevoie sã fie fãcute copii de sigurantã pentru mai multe calculatoare, nu trebuie cumpãrate mai multe unitãti.
      -interne: se cupleazã la un adaptor SCSI, la o magistralã IDE sau chiar la un controller de floppy.
      B: Dupã modul de stocare a datelor:
      -cu bandã magneticã: au avantajul unor capacitãti foarte mari: s-a ajuns la capacitãti de ordinul 20GB, dar transferul este secvential si dureazã în general mai mult;
      -cu medii magneto-optice: capacitãti mai mici, de ordinul sutelor de MB, suportul poate (sau nu) sã fie înregistrat de mai multe ori si sunt mai rapide decât unitãtile cu bandã.
      -cu medii optice: înregistrabile doar o datã (Write Once Read Many), dar oferã cea mai mare sigurantã a datelor.
      -cu medii cu discuri magnetice: sunt cele mai rapide, se pot înregistra de zeci de mii de ori.

PLÃCI DE CAPTURÃ VIDEO SI EDITAREA VIDEO NELINIARÃ (DIGITALÃ)
   Prin capturã se întelege procesul de conversie a semnalului video analogic disponibil de la un videocasetofon sau o camerã de filmat în informatie digitalã, ce se poate vizualiza pe un monitor de calculator sau stoca pe hard-disk. Cu ajutorul programelor de editare video (ex.: Adobe Premiere, Ulead VideoStudio) se pot face usor prelucrãri de efect ale acestor imagini stocate, obtinându-se în final clipuri, colaje, prezentãri. De asemenea, semnalul video preluat poate fi utilizat pentru transmisiuni gen videoconferintã; un kit de videoconferintã se compune, în principal, dintr-o camerã video nepretentioasã si o placã de capturã video.
   Eventual se poate include si partea de sunet care se ocupã de preluarea semnalului de microfon, precum si modemul cu ajutorul cãruia se poate face conectarea la distantã.
În continuare, ne vom referi la plãci de capturã video dedicate preluãrii semnalului video de televiziune în vederea editãrii neliniare.
   Prin editare video se întelege procesul de selectie a unor secvente din mai multe filme, de aplicare a unor efecte si a unor tranzitii asupra acestora si inserarea de titluri sau imagini de calculator .
   Prin procedeul clasic (editare liniarã), obtinerea unor clipuri spectaculoase necesitã aparaturã de înaltã calitate (care este foarte scumpã), deoarece sunt necesare înregistrãri repetate pe casete ale aceluiasi film, ceea ce determinã pierderi de calitate considerabile. Secventele sunt înregistrate separat pe diverse casete apoi sunt trecute printr-un mixer digital cu posibilitãti limitate, activitate ce necesitã multã experientã si îndemânare.
   În editare neliniarã, (cazul nostru), informatia de imagine este stocatã digital, prin urmare inalterabilã; editarea neliniarã se mai numeste si "Digital Video Editing". Secventele se pãstreazã pe hard-disk si pot fi selectate foarte usor, iar asupra lor pot fi aplicate un numãr imens de efecte. Singura problemã în editarea neliniarã ar fi spatiul necesar pe hard-disk.
   Sã intrãm putin în amãnunte: o secundã de imagine PAL, de studio, ar ocupa, în mod teoretic, circa 21MB si, deci, un hard-disk de 1GB s-ar umple în doar 49 de secunde, ceea ce înseamnã risipã de spatiu. De aceea, se recurge la compresia în timp real a informatiei video (asa numita tehnicã Motion-JPEG) prin care o parte a informatiei de culoare a punctelor se aproximeazã în functie de asemãnarea acestora cu cele din jur. Se obtine astfel un raport de compresie care reflectã ce procent s-a pãstrat din informatia originalã. Cum cazul ideal al acestui raport este 1:1 (toatã informatia este transmisã), rezultã cã un raport de compresie este mai bun cu cât este mai mic; sub un raport de 4:1 se considerã calitatate de studio si asta presupune un transfer sustinut de 5MB/s, care se poate obtine doar cu hard-disk-uri de turatie si densitate de scriere mari (hard-disk-urile "AV-Ready").
   Standardul PAL de televiziune are 625 de linii pe cadru complet (ca si SECAM), iar NTSC are 525 linii. Cu raportul curent al imaginii de 4:3, rezultã o rezolutie spatialã de 833x625 puncte în PAL si 700x525 în NTSC, dar nu toate punctele sunt vizibile. Procedeul de eliminare al punctelor din semnalul video care nu se vãd pe televizor se numeste "cropping". De asemenea, formatele digitale utilizate la conversia semnalului video analogic în semnal digital sunt urmãtoarele, pentru standardul PAL (din considerente software, aceste valori trebuie sã fie si divizibile cu 16).

Tabelul de mai jos indicã timpul de înregistrare disponibil pe 1GB în functie de raportul de compresie folosit:
Compresie si calitate (fãrã Cropping):


Compresie si calitate(cu Cropping):


   Dacã materialul înregistrat si editat urmeazã sã rãmânã pe hard-disk, de exemplu un material de prezentare, se preferã folosirea unor formate mai mici si a unei frecvente de cadre pe verticalã mai mici (ex.: 320x240, 240x180, 160x120, la 15 cadre/s), pentru obtinerea de fisiere de dimensiuni mici, care sã fie usor de executat de cãtre calculatoare cu putere de calcul micã.
   Principalele caracteristici de care trebuie sã se tinã seama la achizitionarea unei plãci de capturã video sunt:
      - raportul de compresie MPEG, care trebuie sã fie cât mai mic (sub 4:1 se considerã calitate de studio, dar pentru aplicatii de nivel mediu este suficient si un raport de 10:1);
      - fereastra maximã de capturã (aria maximã de puncte ce poate fi digitizatã în timp real), este de 768x576 si este calitatea idealã, însã pentru aplicatii ce folosesc aparaturã VHS este suficientã si valoarea de 384x288 (standardul VHS înregistreazã si redã doar 240 de linii orizontale);
      - formatele video suportate, care trebuie sã includã si formatul video specific pe care îl oferã sursa de înregistrare video (VHS, S-VHS, Hi8, Video8);
      - posibilitatea de a oferi functia "overlay", care semnificã posibilitatea de a vizualiza în timp real toatã imaginea care este înregistratã sau este doar prezentã la una din intrãrile video; altfel, semnalul video este vizibil doar într-un mod preview, la doar 5cadre/s (sau inaccesibil total) sau este nevoie de un monitor video special;
      - magistrala pe care functioneazã - în prezent PCI este solutia cea mai bunã pentru cã, în afarã de o ratã de transfer mare pe care o sustine, are posibilitatea de a functiona în regim bus-master, adicã poate face transferuri directe si prioritare cu memoria sistem fãrã a solicita prea mult procesorul;
      - capabilitatea de a face si capturã audio - se eliminã asfel necesitatea cumpãrãrii unei plãci de sunet si se salveazã un slot liber în PC.

   Pentru functionarea optimã a unei plãci de capturã într-un sistem cu Windows95, trebuie fãcute urmãtoarele setãri:
      - în "Control Panel/ System/ Performance/ File System/ Troubleshooting" activati "Disable Write Behind Caching";
      - în "Control Panel/ System/ Performance/ File System/ Hard-Disk" setati pe "None" la "Read-ahead Optimization";
      - în "Control Panel/ System/ Devices/ CD-ROM/ XX-CD-ROM/ Properties/ Settings" dezactivati la "auto insert notification"
      - defragmentati hard-disk-ul!

Alte recomandãri:
      - dacã pe sistem existã un singur hard-disk, prima partitie a acestuia ar trebui rezervatã capturii, iar a 2-a sistemului de operare si restului de date (prima partitie va fi asezatã fizic pe cilindrii de început care sunt cei din exterior si pe care capetele hard-disk-ului au cea mai mare vitezã). Din programul de capturã ("videocap32" sau altul) se poate stabili numele si mãrimea în MB a fisierului în care se va salva de fiecare datã secventa video ("capture.avi" implicit ); acest fisier va ocupa un loc stabil pe hard-disk si va avea aceeasi mãrime chiar dacã secventa video este mult mai micã ca mãrime în MB. Dupã fiecare capturã video va trebui sã salvati secventa video din "capture.avi" într-un alt fisier, cãruia îi veti da un alt nume.
      - ideal ar fi sã existe un al 2-lea hard-disk, rezervat exclusiv capturii (singur pe cablul SCSI, dacã acesta este SCSI).
Formate de transmisie a semnalului video în functie de modul în care se codeazã semnalul de culoare:
      1. Compozit: culoarea, strãlucirea si canalele de audio se moduleazã într-un singur semnal care se transmite prin cablu cu mufe RCA sau prin cablu RF coaxial; formatele de înregistrare sunt VHS (8 mm), 3/4" Umatic, Umatic SP ( 1"), Unihi, Laservision (ODC), Laserdisc (ASACA).

      2. S-video: crominanta si luminanta se transmit pe canala separate; formatele de înregistrare sunt S-VHS si Hi8. S-VHS foloseste un cablu S-video pentru video si cabluri separate de sunet. Hi8 foloseste, de asemenea, cabluri S-video, dar existã si variante profesionale care folosesc conectori BNC.

      3. Tip componente (component formats): semnalul video se transmite pe trei canale care pot fi cele trei culori (rosu, verde si albastru) sau în format YUV (Yellow Under Violet), adicã un canal de luminantã si douã de culoare. De asemanea, se rezervã un al 4-lea canal cu semnalele de sincro si încã douã canale de sunet. Formatele de înregistrare sunt: Betacam, Betacam SP, Digital Betacam, MII, D-1,DCT si Laserdisc. Semnalele video sunt transmise prin cabluri cu mufe BNC, iar semnalele audio prin cablu XLR (conectorii XLR au trei pini si mecanism de blocare).

FORMATE DE INREGISTRARE
VHS - 240 linii rezolutie pe orizontalã
      - banda de 1/2"
      - tip compozit
8 mm - 260 linii rezolutie pe orizontalã
      - banda de 8mm
      - tip compozit
VHS-C - VHS, dar pentru camerele mici
S-VHS - 400 linii, bandã de 1/2" ca la VHS, dar adaugã 2 canale audio HI-FI în zona de înregistrare
video si încã 2 canale audio liniare. Canalele audio HI-Fi pot fi scrise pe o bandã preînregistratã
fãrã a o mai rescrie.
      - masinile S-VHS pot scrie si citi si în VHS.
      - S-VHS C este varianta pentru camerele mici.
Hi-8 - 400 linii, format S-video
      - foloseste atât HI-FI cât si PCM (Pulse Code Modulation)
"3/4" Umatic -280 linii format compozit
      -2 canale audio liniare
      -varianta SP are 330 linii si 2 canale audio Hi-Fi
Betacam si - 330 si 360 linii (SP), banda de1/2"
Betacam SP - SP-ul are si audio-ul îmbunãtãtit
      - sunt formatele profesionale cele mai utilizate
M II - 440 linii si 4 canale audio
      - creat de Panasonic

FORMATE DIGITALE
D 1 - 460 linii si 4 canale audio de calitate CD
      - este cel mai performant
      - "digital component format"
D 2 - 460 linii si 4 canale audio de calitate CD
      - este de tip compozit; banda de 3/4"
      - folosit în multe studiouri pentru casetele master
D 3 - versiunea Panasonic a lui D2 cu banda de 1/2"

Portal www.bluewaveportal.3x.ro Personal www.bluewavepersonal.3x.ro Computers www.bluewavecomp.3x.ro   

Home | What's New | Products | WebDesign | Service | Link

Questions or problems regarding this web site should be directed to bluewave@xnet.ro.
Copyright © 2003 Blue Wave. All rights reserved.
Last modified: 09/09/03.